batrani ireali

Saracii bătrani, bunii nostri sărmani.

Cum trec  vlăguiti de poveri

Pe umerii lor parca sute-s  de ani

Istorii din  veac  apasati de dureri.

Si totusi pe chipul lor bland si bolnav

Tineretile lumii  sunt vii si  neşterse.

Un trup istovit intr-un palton de postav

Povesteşte-ntamplari cu miri si mirese.

Si din chinul lor muribund, tanguios,

Gasesc puteri de-a pasi mai departe,

De-a sustine pe altii, de-a rade frumos,

De-a vorbi detasaţi despre moarte.

De unde au Doamne, acesti muritori

Tării ancestrale in bratele  lor?

Cum pot îndura grave-ntamplari

Batranii ce atseapta fii in pridvor?

Ei refuza sa creada ca-n ultimii ani

Dintre-ai lor  nimeni la ei n-a venit

Că nici un rand de scrisoare,

O veste măcar, demult n-au primit.

In sine isi spun ca nimic nu-i real

Si ca ieri ai lor  la ei au venit

C-au adus si un doctor de la spital

Sa le vindece trupul de ierni viscolit.

Că vistiernicii tarii le-au marit suta de lei -

Pensia lor pentru o truda amara,

Toate acestea si le spun  – cu toate ca ei,

N-au un şfanţ pentru masa de seara.

De unde au  ei,  precum  pulberi stelare,

Energii  tăinuite prin care  scapa cu viaţă

Din fiece zilnica rea intamplare

De orice jignire primita in faţă?

De unde atata tarie de-a fi inca vii

Cand pătimirile lumii  intr-una ii lupta?

Cum pot indura adanci tragedii

Batranii uitati pe-o plavie-abruptă?

lacrima lumii

In lacrima lumii parintii se strang fara nume sub cer anonim
In ochii lor tineri istoria clipei se povesteste pe sine sublim
Melancolia emana din glasul lor, ca din maruntaielele unei galaxii.
Curios cum niste oameni atat de mici pot indura adanci tragedii…
Ai vrea sa fugi, nu-i asa? Si-apoi sa-ti para rau c-ai fugit
In locul cel mai retras dintre Cer si Pamant,
Unde tristetile lumii se izbavesc prin cuvant.

Mai schiopatand sau mai drepti ei stau la rand
Pentru un bob de lumina, un cuvant, o aripa noua
Pentru-ntalnirea cu vechii prieteni, pentru o sfera de roua.

Inradacinati in infinit si dezradacinati de veacul tarziu
Ei se strang langa astrul fierbinte ca sub un foc auriu
Si torc istorii… despre dragoste, viata, iubiri, nostalgii…
Exilati in vesnicie se intorc la izvorul dintai
Si devin in saltul luminii… din nou cum au fost, iarasi copii.

raspuns la o nostalgie

Vad ca ai nostalgia unei lumi paradisiace care ar putea inlocui galagia Bucurestiului cu frumusetea naturii invaluita de liniste.
Nu cred ca ai alta solutie decat sa evadezi cat mai des si sa pleci cat mai departe de vacarmul lumii… atat de departe incat sa poti auzi in sihastria naturii zbor de ingeri…
De pilda, in Ramnicu Valcea, acolo unde poti urmari spectacolul naturii. Acolo unde serile gerul prinde putere si se prelinge in vai ca o dihanie fantastica . Acolo unde oamenii traiesc in tihna si se cufunda in linistea alpestra. Acolo unde drumul de zapada argintie scartie sub talpi. Acolo unde noptile rasar deasupra pleiade luminoase ce stralucesc in ciorchini de gheata si vantul arunca vartejuri de zapada peste zaplazuri.
Acolo unde e liniste… si ninge ca intr-un basm al copilariei…

discursul sceptic

Ca sa fugi de dezolare inchide ochii pentru a uita goliciunea lumii.
N-ar trebui sa scriem niciodata despre Univers.
De fiecare data cand o facem  gresim;
discursul nostru zilnic e o inlantuire de erori
ce contamineaza gandirea cu indoiala si deziluzie…
numai muzica nu poate fi afectata de virusul indoielii.
Pentru Descartes certitudinea existentei e indoiala.
Pentru apostolul Pavel, credinta.
Intre cele doua gesturi: ratacirea.
Fiecare enunt omenesc contribuie la volatilizarea certitudinii
Culmea amagirii e sa traiesti in minciuna si sa fii convins ca detii adevarul.
Insa vine o vreme cand orice amagire va fi eclipsata de propriul tertip
Eclipsa iluziei incepe cu indoiala – cu ea incepe sa se destrame valul ignorantei.
Minciuna a nascut ignoranta… ignoranta a nascut monstrii
Uimirea a nascut indoiala… indoiala a nascut cugetul… cugetul, existenta…
Dar cine le-a facut pe toate acestea?
Daca ai inventa un raspuns, ai risca sa minti… si mintind ai cadea in ignoranta,
iar ignoranta te-ar face monstru.
Daca te-ai uimi, ai cadea in indoiala, in cugetare, in existenta.

ochii noptii

Inaintezi intr-o jungla
Si nu stii niciodata unde ai ajuns.
Facusei cale lunga in cautarea unei raze de soare
Si cand, in sfarsit, ai gasit-o, ai orbit.
Apoi te-ai rugat luminii sa te vindece
Si ea te-a vindecat de intuneric.
Ti s-au deslusit iarasi, senine,
Siluiete subtiri si usoare
Valuri si munti, copaci infloriti…
Ai simţit brusc cum esti inlantuit
iremediabil de universul splendid…
Gresim grav ignorand frumusetea lumii
Si negandu-l pe Creatorul ei.
Slabiciunea noastra pentru culorile Universului -
N-am rezistat niciodata unui rasarit de soare la marginea lumii
Unei tranzitii de luna plina pe cerul emotiei
Unei explozii de stele, pulsari si pleiade fantastice
Deasupra ochilor noptii
Toate ne-au fascinat si ne-au ridicat peste vreme.
Toate vorbesc despre El.
Raiul incepe in rasaritul din marginea lumii…
E ca o vacanta la marginea marii…
Daca guvernul ar decreta vacanta la nesfarsit
Ne-am muta aici…
De aici poti auzi muzica sferelor
De aici poti sa te rupi de zgura
Si sa te apropii de Real…
Lacrimi de admiraie…
Lumina dezveleste erorile Creatiei…
“Si-a vazut Dumnezeu ca Lumina este buna”

viitor

cu fruntea lipita de cer
astept viitorul…
e atata liniste
de parca as fi in afara universului…
o secunda m-am eliberat de specie
timpul s-a retras
regret paradisul
ma-ntind in intuneric…
lumea dispare
eu singur …
dialogul e oare posibil?
din inima universului
se naste Cuvantul.

Happy New Year

Despartire, da… Sau “intoarcere” la viitor… eterna intoarcere…
Nu-i nimic extraordinar in despartirea de trecut .
Insa e o victorie daca te despatri de propriile vicisitudini si lasitati.
Anul care a trecut m-a ingrozit prin ura, rautatea, impostura, coruperea libertatii, placerea de a arunca cu pietre de care unii dintre noi am dat dovada. Oare anul viitor va fi altfel? Nu. Nu cred.
Dostoievsky spunea ca virtutea se alimenteaza din credinta in eternitate. Noi nu mai credem nici macar atat. Suntem un caz atipic. Recidivam lamentabil intr-un ritual grotesc ciclic. Un ritual in care sacrificam un an cosiderat prost, pentru a adopta altul ce s-a dovedit a fi de fiecare data mai nefast. Traim cu nostalgia binelui: “sa traim bine” … ne obsedeaza ideea de bine, adica de prosperitate in sens individualist. Inaintasii nostri traiau nostalgia paradisului. Cine mai are azi aceasta nostalgie? Nostalgia “Binelui in sine” si nu a materialismului slabatic.
Se apropie insa cu pasi repezi 2010 si peste toate se va trage cortina revelionului. Ce e REVELIONUL? Un caldaram de amagiri inabusite intr-un foc de artificii si intr-o betie scandaloasa.
In fiecare an romanii s-au mintit pe ei insisi ca anul viitor va fi mai bun. La fiecare final de an spun: ”Poate la anul”. Englezii au o vorba: “Maybe in another life”…
Traim la intretaierea unor ani invrajbiti unii importiva celorlalti, a doua Romanii segmentate. Am devenit fiinte decazute din conditia umana prin incapacitatea de a ierta si prin placerea diabolica de a arunca cu pietre oricand, in oricine. Dar suntem totusi in democratie… Ce victorie!
De sub dopul sampaniei se vor dezlantui melancoliile anului nou…  Ar trebui sa ne eliberam de capriciile vremurilor pentru a ne putea bucura deplin.

Sadoveanu

L –am descoperit pe Sadoveanu la 8 ani, intr-o carte pe care o primisem premiu nu stiu pentru ce.
“Venea o Moara pe Siret” a fost prima scriere lecturata. Sadoveanu mi se parea pe atunci magnific si delicat. Mai tarziu avea sa devina familiar si, mai mult decat atat, fenomenal.
Intr-o zi de vara, in prima mea vacanta la bunici, bunul meu m-a luat la camp acolo unde clacasii coseau iarba matura a verii. Pe langa pachetul cu mancare am luat si o carte de Sadoveanu.
Ajuns in dealul cu iarba de cosit, m-am intins la umbra unui copac singuratic si am deschis cartea cu emotie, ca si cum lumea zavorata in ea ar fi putut iesi afara ca dintr-o cutie a pandorei. In cele trei sau patru ceasuri de liniste patriarhala aveam sa constat un fapt extraordinar. Coltul de cer sub care respiram parfum de flori salbatice se contopise cu universul cartii pe care o deschisesem. Pana si apusul de soare se scria in valvataie rosiatica deasupra spinariilor dogorite cu acelasi condei al maestrului. Eu insumi devenisem un punct, sau o litera in opera acelui colt de cer…

La bunici n-a fost revolutie

“…In acea perioada a anului, decembrie, soarele scapata pe la ora patru.
Oamenii isi vedeau in mod obisnuit de treburile lor netulburati de framantarile din Capitala. Aveam 9 ani si-mi amintesc doar ca gerul incepuse a prinde putere si se prelingea in vaile pustii ca o dihanie fantastica . Satul statea cufundat in liniste. Erau vreo 10 grade sub zero si drumul de zapada tocita scartaia sub talpi. Deasupra, pleiade luminoase straluceau in ciorchini de gheata.
Diminetile vantul se petrecea departe spre bistriteni lasand in urma valuri de zapada aruncatze peste garduri… si gerul slabit capitula atunci in fata unui soare prietenos. Era liniste. Apoi seara ningea lin ca intr-un basm al copilariei.
Intr-una din zile cineva a tulburat linistea cu un zvon ce s-a propagat cu ecou de pestera. A venit intre noi si dupa ce s-a asigurat ca nu-l mai aude cineva a spus: “A fugit dictatorul”.

despre timp

Ce este nostalgia timpului trecut?…
sau nostalgia adolescentei?…
nostalgia paradisiaca?…
oricum in vacarmul cotidian nici nu mai avem timp sa gandim la trecut…
Poate singurul care conteaza e viitorul?…
Nimic nu este mai de pretuit decat valoarea zilei spunea Goethe.
Deci …
Carpe Diem.
Traieste clipa…
insa cu luciditate …
pentru ca o singura clipa poate schimba totul…
Cioran a simtit totdeauna ca timpul este un inamic ce detracteaza si aneantizeaza. Ca el sapa dusmanos in atomul materiei.
Totodata timpul este un bun profesor. Din pacate, el isi omoară elevii.
Cred ca teologii au gasit o cale de mijloc: Dumitru Staniloae a perceput timpul ca pe distanta dintre chemarea lui Dumnezeu si raspuns.
In tot ceea ce castigam zi de zi timpul este singurul lucru care se pierde…